Ordine, disciplină, privare de libertate. La poarta clădirii un aer de securitate mă păleşte şi mă trezeşte din visul adolescentin. O femeie sobră, brunetă, cu haine închise mă controlează cu detectorul ca pe o delicventă. Teama şi emoţia îmi pătrund în suflet. Curiozitatea creşte. Simt o luptă interioară aşa cum nu am mai simţit până acum. O clădire înaltă, cu ferestre înalte, cu gratii groase şi ruginite îşi lasă amprenta pe pupila ochiului. Geamurile sunt ticsite de rafturi pline de borcane şi mâncare. Din când în când, o privire rătăcită îşi face apariţia printre maldărul de lucruri. Un ofiţer îi face observaţie să-şi vadă de treaba lui. Nu văd decât uniforme. Curtea ar fi şi ea bântuită de pustietate, dacă câţiva oameni n-ar repara nişte maşini. Şi acum îmi amintesc cu uimire imaginea din interiorul penitenciarului cu Regim de Maximă Securitate din Timişoara. Locul care a însemnat pentru Gabriel Sorin Popa a doua şansă, deşi viaţa nu-i rezerva prea multe.
Paşii îmi sunt călăuziţi spre secţia VIII, locul în care voi face cunoştiinţă cu „el”. Urc un etaj şi imediat intru în Clubul Deţinuţilor şi....îl întâlnesc. În faţă mi se înfăţişează un om cu privirea pierdută, cu o siluetă slăbuţă, cu ochii mici şi căprui. Îmbrăcămintea albă, capul ras şi faţa proaspăt bărbierită mă fac să cred că am în faţă un om curat... fizic vorbind.
Acum şase ani păşea pe porţile penitenciarului cu gândul că viaţa ia sfârşit pentru el, că viaţa nu mai are nicio valoare. Intrase aici pentru că beat şi drogat îşi înjunghiase partenerul la un joc de cărţi. Închisoarea avea astfel să-i fie casă pentru 23 de ani. Departe de cei dragi, de soţie şi de cele două fiice, Gabriel hotărăşte să divorţeze pentru a-şi lăsa consoarta să-şi vadă de viaţă şi de a-şi construi un viitor alături de un om liber. În urma sa rămân două fiice, care aveau să crească fără tată. Scârbit de lumea exterioară decide să rupă orice legătură cu „cunoştinţele” de afară, primind vizite doar de la fosta soţie şi de la fiica mai mică, Roxana.
De când a intrat aici activitatea lui zilnică este ca o rutină, ca o bandă care după ce se termină o pui iar. Se trezeşte la 7.00-7.20, la 8 se deschid porţile şi până la 12.00 trage de fiare pentru a face muşchi. Între 12.00 şi 14.00 ia prânzul, la 19.00 e apelul, iar la 22.00 serveşte cina. În închisoare nu a reuşit să se apropie de nimeni, pentru el „oamenii sunt cele mai periculoase animale, iar fiecare are câte o mască”.
Deşi ştie că mai are de stat 11 ani şi 8 luni în acest loc rupt de realitatea exterioară, Gabriel niciodată nu s-a gândit la sinucidere. Mintea nu l-a trădat, însă prietenii da. Cu privirea dusă un colţ al încăperii, cu mâinile strânse mărturiseşte că a mai fost închis de trei ori: pentru bătaie şi complice la furt. Pentru el închisoarea este un loc cunoscut, o „pensiune” unde îşi petrecuse o parte din viaţă. „ Regret ce-am făcut. Singurul vinovat sunt eu... anturajul m-a stricat”. Pentru complice la furt a fost acuzat pe nedrept, menţionează el, iar acest lucru l-a înrăit, i-a sădit în suflet ranchiuna şi răzbunarea. Cu ochii fixaţi spre mine spune că sistemul de reeducare din penitenciar l-a schimbat. „Sunt un optimist convins”. Simt cum sufletul i se deschide.
Nu de multe ori pentru a trăi mai bine a fost nevoit să se bată. Şi nu o dată, nici de două ori, ci de n ori. Principiul după care merge Gabriel sună astfel: „Contează felul cum te respecţi tu însuţi. Numai aşa vei fi respectat”. Din 2006 nu s-a mai bătut cu nimeni, iar dacă va fi nevoit să o facă nu va ezita. Observ că nu suportă să-i fie călcat în picioare orgoliul de bărbat.
Tot în acest loc uitat de lume îşi descoperă şi un talent ascuns, acela de a scrie poezii. Ajutat de domnul Bâlă, Gabriel scrie o carte, Captiv e dorul de acasă. Este pentru prima dată când iese din închisoare şi merge la un vernisaj în Piaţa Unirii, pentru a-şi prezenta capodopera vieţii sale. Şi acum îi simt claritatea vocii cu care îmi povestea şi bucuria de pe buzele subţiri. Face parte din cercul de literatură şi, din când în când, scrie în revista lunară a penitenciarului.
Credea că până va ieşi de aici, dragostea este un subiect închis pentru el. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, într-o zi norocul îi surâde. O întâlneşte pe „ea” şi după numai opt luni hotărăsc să-şi unească destinele. El încă pare pesimist în privinţa asta. „Ea are 25 de ani, nu conştientizează faptul că eu mai am de stat aici pentru o lungă perioadă”. Privirea îmi spune altceva. Sclipirea din cei doi ochi căprui spune altceva. Este o sclipire pe care o vezi doar la un adolescent îndrăgostit.
Probabil vă întrebaţi la ce se gândeşte un om care ştie că trebuie să stea închis atâţia ani. După şase ani, el are speranţa că într-o zi va ieşi de aici şi îşi va întemeia o familie. Cred că optimismul este singurul lucru care-l mai ţine viu. Şi totuşi mă întreb, oare ar mai recurge la vreun gest necugetat după ce a văzut cât de preţioasă este libertatea? Mă depărtez de el cu fizicul, însă gândul îmi rămâne acolo. Aş vrea să mai rămân, să mai aflu cum a cunoscut-o pe „ea”. Însă timpul trece, la fel ca şi nisipul din clepsidră... Tic, tac, tic, tac... Cât de frumoasă este libertatea!
Paşii îmi sunt călăuziţi spre secţia VIII, locul în care voi face cunoştiinţă cu „el”. Urc un etaj şi imediat intru în Clubul Deţinuţilor şi....îl întâlnesc. În faţă mi se înfăţişează un om cu privirea pierdută, cu o siluetă slăbuţă, cu ochii mici şi căprui. Îmbrăcămintea albă, capul ras şi faţa proaspăt bărbierită mă fac să cred că am în faţă un om curat... fizic vorbind.
Acum şase ani păşea pe porţile penitenciarului cu gândul că viaţa ia sfârşit pentru el, că viaţa nu mai are nicio valoare. Intrase aici pentru că beat şi drogat îşi înjunghiase partenerul la un joc de cărţi. Închisoarea avea astfel să-i fie casă pentru 23 de ani. Departe de cei dragi, de soţie şi de cele două fiice, Gabriel hotărăşte să divorţeze pentru a-şi lăsa consoarta să-şi vadă de viaţă şi de a-şi construi un viitor alături de un om liber. În urma sa rămân două fiice, care aveau să crească fără tată. Scârbit de lumea exterioară decide să rupă orice legătură cu „cunoştinţele” de afară, primind vizite doar de la fosta soţie şi de la fiica mai mică, Roxana.
De când a intrat aici activitatea lui zilnică este ca o rutină, ca o bandă care după ce se termină o pui iar. Se trezeşte la 7.00-7.20, la 8 se deschid porţile şi până la 12.00 trage de fiare pentru a face muşchi. Între 12.00 şi 14.00 ia prânzul, la 19.00 e apelul, iar la 22.00 serveşte cina. În închisoare nu a reuşit să se apropie de nimeni, pentru el „oamenii sunt cele mai periculoase animale, iar fiecare are câte o mască”.
Deşi ştie că mai are de stat 11 ani şi 8 luni în acest loc rupt de realitatea exterioară, Gabriel niciodată nu s-a gândit la sinucidere. Mintea nu l-a trădat, însă prietenii da. Cu privirea dusă un colţ al încăperii, cu mâinile strânse mărturiseşte că a mai fost închis de trei ori: pentru bătaie şi complice la furt. Pentru el închisoarea este un loc cunoscut, o „pensiune” unde îşi petrecuse o parte din viaţă. „ Regret ce-am făcut. Singurul vinovat sunt eu... anturajul m-a stricat”. Pentru complice la furt a fost acuzat pe nedrept, menţionează el, iar acest lucru l-a înrăit, i-a sădit în suflet ranchiuna şi răzbunarea. Cu ochii fixaţi spre mine spune că sistemul de reeducare din penitenciar l-a schimbat. „Sunt un optimist convins”. Simt cum sufletul i se deschide.
Nu de multe ori pentru a trăi mai bine a fost nevoit să se bată. Şi nu o dată, nici de două ori, ci de n ori. Principiul după care merge Gabriel sună astfel: „Contează felul cum te respecţi tu însuţi. Numai aşa vei fi respectat”. Din 2006 nu s-a mai bătut cu nimeni, iar dacă va fi nevoit să o facă nu va ezita. Observ că nu suportă să-i fie călcat în picioare orgoliul de bărbat.
Tot în acest loc uitat de lume îşi descoperă şi un talent ascuns, acela de a scrie poezii. Ajutat de domnul Bâlă, Gabriel scrie o carte, Captiv e dorul de acasă. Este pentru prima dată când iese din închisoare şi merge la un vernisaj în Piaţa Unirii, pentru a-şi prezenta capodopera vieţii sale. Şi acum îi simt claritatea vocii cu care îmi povestea şi bucuria de pe buzele subţiri. Face parte din cercul de literatură şi, din când în când, scrie în revista lunară a penitenciarului.
Credea că până va ieşi de aici, dragostea este un subiect închis pentru el. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, într-o zi norocul îi surâde. O întâlneşte pe „ea” şi după numai opt luni hotărăsc să-şi unească destinele. El încă pare pesimist în privinţa asta. „Ea are 25 de ani, nu conştientizează faptul că eu mai am de stat aici pentru o lungă perioadă”. Privirea îmi spune altceva. Sclipirea din cei doi ochi căprui spune altceva. Este o sclipire pe care o vezi doar la un adolescent îndrăgostit.
Probabil vă întrebaţi la ce se gândeşte un om care ştie că trebuie să stea închis atâţia ani. După şase ani, el are speranţa că într-o zi va ieşi de aici şi îşi va întemeia o familie. Cred că optimismul este singurul lucru care-l mai ţine viu. Şi totuşi mă întreb, oare ar mai recurge la vreun gest necugetat după ce a văzut cât de preţioasă este libertatea? Mă depărtez de el cu fizicul, însă gândul îmi rămâne acolo. Aş vrea să mai rămân, să mai aflu cum a cunoscut-o pe „ea”. Însă timpul trece, la fel ca şi nisipul din clepsidră... Tic, tac, tic, tac... Cât de frumoasă este libertatea!
Un comentariu:
e foarte emotionant si imi place titlul pe care l-ai ales
Trimiteți un comentariu