Tatuajul, propria poveste

Câţi dintre tinerii de azi nu găsesc că e cool să-şi facă un tatuaj, ferm convinşi că ţin astfel pasul cu moda timpului. Indiferent de dimensiuni, tatuajele au depăşit de mult graniţa kitshului devenind artă. Inscripţiile pe piele şi autoprovocarea cicatricilor au devenit o tradiţie puternic încărcată simbolic, reprezentând fie statul social, fie apartenenţa la un anumit grup sau starea de doliu. Astfel că dacă eşti tatuat nu eşti neapărat catalogat ca „puşcăriaş” sau „băiatul de după blocuri”. Părăsirea de către iubită, moartea „fratelui”, găsirea iubirii sau trecerea examenului de bac cu brio sunt doar câteva motive pentru a-ţi marca trupul.

Cum să fii liderul grupului pe care îl conduci în suburbiile oraşului dacă nu ai un tatuaj? Sau cum să fii „jmecher” dacă nu ai pe braţ un cap de mort? Sunt doar câteva situaţii des întâlnite, însă ele pot continua. Nu de multe ori părinţii rămân şocaţi când îşi văd copilul marcat în anumite părţi ale corpului cu diferite inscripţii. „Arăţi ca un vagabond” este replica lor, în loc să-şi întrebe copilul despre ce l-a determinat să recurgă la acest gest. În România, apar tot mai des programe care se ocupă de problemele ce determină statutul social, gradul de autorealizare şi perspectivele tinerilor în societate – sănătatea lor, dezvoltarea şi capacitatea de participare, implicare în soluţionarea propriilor probleme. Şi totuşi în ciuda acestor programe, tatuajele continuă să şocheze. Mai nou şi în cazul vedetelor. Adrian Mutu a considerat că e bine să-şi exprime iubirea faţă de soţie prin tatuarea braţului cu numele acesteia. Angelina Jolie este una din cele mai "hot" femei ale planetei, iar tatuajele sale reprezintă “cireaşa de pe tort”. Lista continuă. Cei care vor să renunţe la vechiul tatuaj permanent au două variante: să-l înlocuiască printr-un altul sau să-l elimine cu ajutorul laserului, însă în acest ultim caz se pot alege cu o cicatrice urâtă.

Cu cât tatuajul este mai mare şi mai colorat, cu atât eşti mai emancipat. Aşa că vopseaua contează şi ea, preţul nu mai contează. Au părinţii sau fraierii bani. Dacă eşti pasăre de noapte te poţi considera fericit. De ceva vreme tatuajele ultraviolete fac furori în cluburi. Nu se văd ziua, ci numai noaptea la lumina reflectoarelor sau laserelor din discoteca.

Sărăcia bat-o vina

Zilnic vezi cum îţi trece viaţa şi nu ai cum să te bucuri de plăcerile ei. De ce? E simplu: lipsa banilor, un subiect destul de discutabil în această Românie penurie. Pe unde mergi te loveşti de ceva pe care vrei să-l cumperi. Eşti hotărât să-l iei, dar când deschizi portofelul, privirea ţi se întunecă şi pleci mai departe. De multe ori decât să-ţi faci sânge rău, mai bine nu mai ieşi din casă. Dacă nu-s bani ce să căutăm prin magazine. Răbdăm, că doar pe noi, românii, ne-a înzestrat bunul Dumnezeu şi perioada nu demult apusă a comunismului cu multă răbdare. Dar până când să şi înduri? Simţi cum punga stomacală îţi sare din ţâţâni, iar privirea ţi se înfundă în hău. „Ce ne facem?”, o întrebare des rostită în casele oamenilor. Guvernul ne adresează doar promisiuni. Fiecare ban trebuie utilizat cu grijă. Cu mare grijă că dacă apuci să consumi din leafa de mâine ce te faci? Stai şi rabzi până în ziua următoare. Nici societatea nu încurajează. Deschizi televizorul şi îi auzi vorbind doar despre criza economică. Încotro să apuci atunci? Copiii nici nu îndrăzneşti să-i scoţi prin oraş sau să-i duci prin magazine. Cum văd ceva se pun pe chirăit şi se tăvălesc pe jos până le iei ce vor. Cumpărăturile se fac cu iscusinţă. De obicei de la buticuri că nu ai destul curaj să intri în hipermarketuri. Sunt prea multe sortimente şi eşti dispus unui pericol mare de a cheltui mai mult decât ţi-ai propus. Zilele trecute mi-a fost dat să întâlnesc într-un supermarket o bătrânică. O tot vedeam că stă ca la rugăciune în faţa căruciorului cu produse şi nu înţelegeam de ce. Ce credeţi? Sărmana îşi calcula câţi bani costă ce a cumpărat şi se uita cât are în portofel. E trist să vezi asemenea lucruri. Dar asta e realitatea. Până la urmă în România putem trăi şi gratis.

Captiv e dorul de acasă

Ordine, disciplină, privare de libertate. La poarta clădirii un aer de securitate mă păleşte şi mă trezeşte din visul adolescentin. O femeie sobră, brunetă, cu haine închise mă controlează cu detectorul ca pe o delicventă. Teama şi emoţia îmi pătrund în suflet. Curiozitatea creşte. Simt o luptă interioară aşa cum nu am mai simţit până acum. O clădire înaltă, cu ferestre înalte, cu gratii groase şi ruginite îşi lasă amprenta pe pupila ochiului. Geamurile sunt ticsite de rafturi pline de borcane şi mâncare. Din când în când, o privire rătăcită îşi face apariţia printre maldărul de lucruri. Un ofiţer îi face observaţie să-şi vadă de treaba lui. Nu văd decât uniforme. Curtea ar fi şi ea bântuită de pustietate, dacă câţiva oameni n-ar repara nişte maşini. Şi acum îmi amintesc cu uimire imaginea din interiorul penitenciarului cu Regim de Maximă Securitate din Timişoara. Locul care a însemnat pentru Gabriel Sorin Popa a doua şansă, deşi viaţa nu-i rezerva prea multe.
Paşii îmi sunt călăuziţi spre secţia VIII, locul în care voi face cunoştiinţă cu „el”. Urc un etaj şi imediat intru în Clubul Deţinuţilor şi....îl întâlnesc. În faţă mi se înfăţişează un om cu privirea pierdută, cu o siluetă slăbuţă, cu ochii mici şi căprui. Îmbrăcămintea albă, capul ras şi faţa proaspăt bărbierită mă fac să cred că am în faţă un om curat... fizic vorbind.
Acum şase ani păşea pe porţile penitenciarului cu gândul că viaţa ia sfârşit pentru el, că viaţa nu mai are nicio valoare. Intrase aici pentru că beat şi drogat îşi înjunghiase partenerul la un joc de cărţi. Închisoarea avea astfel să-i fie casă pentru 23 de ani. Departe de cei dragi, de soţie şi de cele două fiice, Gabriel hotărăşte să divorţeze pentru a-şi lăsa consoarta să-şi vadă de viaţă şi de a-şi construi un viitor alături de un om liber. În urma sa rămân două fiice, care aveau să crească fără tată. Scârbit de lumea exterioară decide să rupă orice legătură cu „cunoştinţele” de afară, primind vizite doar de la fosta soţie şi de la fiica mai mică, Roxana.
De când a intrat aici activitatea lui zilnică este ca o rutină, ca o bandă care după ce se termină o pui iar. Se trezeşte la 7.00-7.20, la 8 se deschid porţile şi până la 12.00 trage de fiare pentru a face muşchi. Între 12.00 şi 14.00 ia prânzul, la 19.00 e apelul, iar la 22.00 serveşte cina. În închisoare nu a reuşit să se apropie de nimeni, pentru el „oamenii sunt cele mai periculoase animale, iar fiecare are câte o mască”.
Deşi ştie că mai are de stat 11 ani şi 8 luni în acest loc rupt de realitatea exterioară, Gabriel niciodată nu s-a gândit la sinucidere. Mintea nu l-a trădat, însă prietenii da. Cu privirea dusă un colţ al încăperii, cu mâinile strânse mărturiseşte că a mai fost închis de trei ori: pentru bătaie şi complice la furt. Pentru el închisoarea este un loc cunoscut, o „pensiune” unde îşi petrecuse o parte din viaţă. „ Regret ce-am făcut. Singurul vinovat sunt eu... anturajul m-a stricat”. Pentru complice la furt a fost acuzat pe nedrept, menţionează el, iar acest lucru l-a înrăit, i-a sădit în suflet ranchiuna şi răzbunarea. Cu ochii fixaţi spre mine spune că sistemul de reeducare din penitenciar l-a schimbat. „Sunt un optimist convins”. Simt cum sufletul i se deschide.
Nu de multe ori pentru a trăi mai bine a fost nevoit să se bată. Şi nu o dată, nici de două ori, ci de n ori. Principiul după care merge Gabriel sună astfel: „Contează felul cum te respecţi tu însuţi. Numai aşa vei fi respectat”. Din 2006 nu s-a mai bătut cu nimeni, iar dacă va fi nevoit să o facă nu va ezita. Observ că nu suportă să-i fie călcat în picioare orgoliul de bărbat.
Tot în acest loc uitat de lume îşi descoperă şi un talent ascuns, acela de a scrie poezii. Ajutat de domnul Bâlă, Gabriel scrie o carte, Captiv e dorul de acasă. Este pentru prima dată când iese din închisoare şi merge la un vernisaj în Piaţa Unirii, pentru a-şi prezenta capodopera vieţii sale. Şi acum îi simt claritatea vocii cu care îmi povestea şi bucuria de pe buzele subţiri. Face parte din cercul de literatură şi, din când în când, scrie în revista lunară a penitenciarului.
Credea că până va ieşi de aici, dragostea este un subiect închis pentru el. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, într-o zi norocul îi surâde. O întâlneşte pe „ea” şi după numai opt luni hotărăsc să-şi unească destinele. El încă pare pesimist în privinţa asta. „Ea are 25 de ani, nu conştientizează faptul că eu mai am de stat aici pentru o lungă perioadă”. Privirea îmi spune altceva. Sclipirea din cei doi ochi căprui spune altceva. Este o sclipire pe care o vezi doar la un adolescent îndrăgostit.
Probabil vă întrebaţi la ce se gândeşte un om care ştie că trebuie să stea închis atâţia ani. După şase ani, el are speranţa că într-o zi va ieşi de aici şi îşi va întemeia o familie. Cred că optimismul este singurul lucru care-l mai ţine viu. Şi totuşi mă întreb, oare ar mai recurge la vreun gest necugetat după ce a văzut cât de preţioasă este libertatea? Mă depărtez de el cu fizicul, însă gândul îmi rămâne acolo. Aş vrea să mai rămân, să mai aflu cum a cunoscut-o pe „ea”. Însă timpul trece, la fel ca şi nisipul din clepsidră... Tic, tac, tic, tac... Cât de frumoasă este libertatea!

Habla con ella- cronică de film

Iubirea şi cuvântul, două arme care ne învaţă să luptăm împotriva singurătăţii, morţii şi nebuniei. Mereu ne întrebăm de ce-am fi în stare pentru iubire? Să ucidem, să fugim sau să căutăm soluţii pentru a o păstra? Pelicula “Habla con ella” ne învaţă că iubirea nu are limite şi că trebuie să dai totul pentru a avea parte de ea. Tot aici urmărim povestea a doi oameni, pe care destinul îi învaţă ce este durerea de a nu-ţi fi împărtăşită iubirea.
Filmul debutează cu întâlnirea dintre Marco – un scriitor de vreo patruzeci de ani – şi Benigno – un infirmier tânăr. Sunt doi oameni pe care destinul îi aşează unul lângă altul la un spectacol. Emoţionat de semnificaţiile scenetei în care două femei se plimbă inconştiente printre mese şi scaune de lemn, Marco începe să plângă. Lacrimile îl impresionează şi pe Benigno care ar vrea să-i vorbească, dar renunţă.
Cine nu crede în destin cu siguranţă că până la finele filmul va crede. Să vedeţi şi de ce. După patru luni, cei doi se întâlnesc într-o clinică particulară, unde Benigno lucrează ca infirmier. Întâmplarea face ca pe cei doi să-i lege un lucru acum: imposibilitatea de a-i fi împărtăşită dragostea de către partener. Marco se află aici pentru că iubita sa, Lydia, toreador de performanţă fusese împunsă de coarnele unui taur şi este în comă. Benigno îngrijeşte şi el o altă femeie aflată în comă. Este vorba de Alicia, o tânără studentă la balet. Începutul prieteniei dintre cei doi bărbaţi începe într-o zi, când Marco hotărăşte să intre în salonul Aliciei. Benigno profită de moment şi îi vorbeşte.
Între pereţii acestei clinici aflăm poveşti uimitoare, cu suişuri şi coborâşuri, în care trecutul se împleteşte cu prezentul şi viitorul. Astfel descoperim ce se află dincolo de devotamentul lui Benigno pentru Alicia, căreia i se vorbeşte, fiindcă “vorbitul este esenţial într-o relaţie” şi i se face masaj cu diverse loţiuni doar “pentru a rămâne exact aşa cum era înainte să vină aici”. Pentru acesta totul începe în faţa ferestrei sale, de unde zilnic o privea pe Alicia cum face balet. Căuta doar un motiv pentru a-i vorbi şi într-o zi l-a găsit: portofelul pierdut de aceasta. Urmează momente grele pentru tânărul infirmier, pentru că “iubita” sa nu mai apare. În cele din urmă aflăm că fusese lovită de o maşină, într-o zi ploioasă. De atunci, timp de patru ani, Benigno i s-a dedicate trup şi suflet doar Aliciei.
Şi povestea lui Marco este impresionantă. După ce vede o emisiune unde este invitată Lydia, scriitorul se apropie de aceasta cu pretextul de a-i face un portret “pentru rubrica de duminică a revistei El Pais”. Scopul său este însă de a afla despre relaţia toreadoarei cu Nino Valencia, fostul iubit al acesteia. Destinul face ca peste câteva luni cei doi să devină un cuplu. Marco îi vorbeşte Lydiei şi despre fosta sa iubire, pentru că era un lucru care nu-i dădea pace femeii. Într-o zi înainte să intre în arenă, Lydia îi mărturiseşte lui Marco că după are să-i spună ceva important. Lucrul acesta rămâne un mister pentru Marco ceva vreme până când Nino Valencia lângă patul femeii îi spune că urma să se căsătorească cu ea. Scriitorul se hotărăşte să plece departe pentru a-şi face nişte scrieri, păstrând însă legătura cu Benigno. În tot acest timp acesta din urmă îşi continuă “relaţia” cu Alicia, care rămâne însărcinată. Lydia se stinge, iar infirmierul este închis acum pentru violul comis asupra balerinei. Marco rămâne acum singurul său sprijin. Descoperim că după ce naşte un copil mort, Alicia îşi revine, iar acest lucru îi este ascuns lui Benigno. Nesuportând durerea de a sta departe de persoana iubită, spitaliotul decide să “evadeze” cu ajutorul pastilelor Valium 5 ”când încă mai plouă şi acesta este un semn bun/ când Alicia a avut accidentul ploua la fel…”.
Finalul filmului este surprinzător şi ne arată încă o dată că destinul există. Marco şi Alicia se întâlnesc la un spectacol şi o nouă poveste de iubire pare că îşi are începutul.