Luna decembrie. Încă puţin şi vom vedea cum va mai trece un an... Cu tristeţe? Unii nu îşi vor da seama, însă alţii vor simţi cum teama de a nu îmbătrâni le curge prin vene.
Elixirul tinereţii veşnice, un medicament pe care îl aşteptăm de când ne naştem. Îl căutăm mereu în dragoste, în inimă, în cosmetice promovate de mari branduri. Suntem fascinaţi de privirile celor care ne mângâie trupul fraged şi desfătat. Ajungem să credem că acesta nu are preţ şi că odată găsit, merită totul. Atracţia pentru bărbaţi sau femei în floarea vârstei este tot mai mare, pentru că ei ne fac să simţim şi să mirosim parfumul tinereţii. „Mi s-a întâmplat des să văd cupluri cu diferenţe mari de vârstă. De fapt văd acest lucru zilnic. Sunt însurat cu o femeie cu 10 ani mai tânără decât mine şi mărturisesc că niciodată nu am simţit această diferenţă. Ador copilăriile şi romantismul ei. Poate că acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au atras la ea. Gesturile şi rigoarea partenerilor tineri ne aduc aminte de vremurile bune şi ne fac să uităm de durerea reumatismului”, spune Marian P., muncitor.
Fiecare dimineaţă este un chin, o realitate dureroasă. Să vedem cum părul cel des şi lung devine tot mai alb şi rar, iar faţa fină şi întinsă ni se cutează pe zi ce trece este un adevărat blestem. Am da orice pentru a bea din poţiunea Afroditei şi să avem din nou chipul adolescentin. Operaţiile estetice şi saloanele de înfrumuseţare devin tot mai des soluţia tinereţii. Recurgem la ele nebăgând în seamă frica, riscul şi durerea. Vrem ca oglinda să ne fie prietenă, nu ceva de care să fugim. La acest lucru m-am gândit când am intrat într-una din aceste zile într-o farmacie. Aici Ana mi-a spus că zilnic este întrebată despre vitamine, remedii împotriva căderii părului şi creme pentru riduri. „Observ că îmbătrânirea este o adevărată problemă. Lucrul acesta este molipsitor şi la mine. Am 45 de ani şi aş da orice să am iar 20”. Cele mai vândute sunt vitaminele C şi E. Vitamina E protejează celulele şi previne deteriorarea enzimelor asociate cu celule, iar vitamina C este responsabilă pentru rezistenţa şi elasticitatea pielii. Folosite regulamentar pe lângă alte creme antirid dau rezultate surprinzătoare şi te ajută să stopezi anumite semne ale vârstei. Ana este de părere că până la urmă totul ţine şi de starea noastră de spirit.
Ni se întâmplă ca nici această mască creată să nu ne ajute şi să nu ne mulţumească, pentru că anual observăm cum viaţa ni se scurge printre degete şi nu avem cum s-o oprim.Tânjim să simţim fiorul sărutării buzelor şi întâiul amor sub clar de lună. Adorăm aroma vinului roşu pentru că ne induce pasiune şi desfătare sufletească, dar mirosul naftalinei ne face să fugim, fiindcă este asociat bătrâneţii.
Nici norocul nu este de partea noastră. Deşi ştiinţa a cheltuit bani şi ani mulţi pentru găsirea elixirului, acesta nu a fost descoperit. Ideea de a opri „timpul” în loc nu este exclusă, iar încercările oamenilor le vedem zi de zi la televizor, la radio, în reviste şi broşuri speciale. „Este o adevărată plăcere să folosim creme pentru piele care ne promit o piele fină şi fără riduri, dar din nefericire de cele mai multe ori rămânem doar cu portofelele goale”, spune Maria, asistentă. Mereu îmi revine în minte întrebarea: oare există acest elixir al tinereţii veşnice? Sau este doar un lucru creat în subconştientul nostru? Nu ştiu. Poate cheia elixirul este răbdarea şi încrederea în tine. Un lucru este cert: avem la dispoziţie toată viaţa pentru a-l descoperi.
vineri, 12 decembrie 2008
miercuri, 10 decembrie 2008
Băsescu muşcă din jurnalişti şi schimbă placa. Dentară
Se pare că lui Băsescu îi stă mai bine ca primar al capitalei. Motivul? Pentru că, odată cu numirea sa ca preşedinte, Robin Hood al României a dus şi duce o luptă continuă cu presa.
Să fie presa prea dură? Sau şeful statului este exagerat? Răspunsul poate îl vom găsi în comparaţia dintre cei trei muschetari ai ţării de după Revoluţie: Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Primul s-a bucurat pentru scurt timp de răsfăţul presei care a crezut că odată cu ieşirea de sub dominaţia comunismului o să poată spune orice şi oricum. Nici în al doilea mandat nu a avut o relaţie prea bună cu gazetarii care îi urmăreau fiecare pas. Protestul faţă de aceştia? Interzicerea la conferinţele de la Cotroceni a doi jurnalişti. Emil Constantinescu, un om care nu a scăpat nici el de atacul breslei. După doar două luni de la alegerea sa din 1996, fostul preşedinte a simţit pe propria piele cum este să te afli în “gura” presei. Nemulţumirea sa s-a rezumat doar la exprimarea dezamăgirii şi revoltei faţă de aşa-zisa independenţă.
De la câştigarea mandatului de către Traian Băsescu lucrurile îşi schimbă cursul. Trânta individuală sau colectivă devine arma împotriva ziariştilor. Deşi s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al unor publicaţii şi posturi de televiziune considerate a fi pro-prezidenţiale, Băsescu nu a ezitat să atace cu promptitudine anumiţi ziarişti şi anumite publicaţii. De menţionat este cazul jurnalistei căreia i s-a smuls telefonul şi a fost numită “ţigancă împuţită”. Şi asta pentru faptul că a îndrăznit să-l filmeze cu telefonul. Însă atacul preşedintelui nu se opreşte aici, ultima sa ispravă fiind procesul intentat jurnalistului de la “Cotidianul”. Surpinzător este faptul că articolul publicat este unul dintre cele mai nevinovate dintre cele care i-au fost adresate. Care a fost motivul? Probabil a vrut să le arate jurnaliştilor înainte de campania electorală cine este prima putere în stat, ei fiind abia a patra.
Se pare că lui Băsescu îi stă mai bine ca primar al capitalei. Motivul? Pentru că, odată cu numirea sa ca preşedinte, Robin Hood al României a dus şi duce o luptă continuă cu presa.
Să fie presa prea dură? Sau şeful statului este exagerat? Răspunsul poate îl vom găsi în comparaţia dintre cei trei muschetari ai ţării de după Revoluţie: Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Primul s-a bucurat pentru scurt timp de răsfăţul presei care a crezut că odată cu ieşirea de sub dominaţia comunismului o să poată spune orice şi oricum. Nici în al doilea mandat nu a avut o relaţie prea bună cu gazetarii care îi urmăreau fiecare pas. Protestul faţă de aceştia? Interzicerea la conferinţele de la Cotroceni a doi jurnalişti. Emil Constantinescu, un om care nu a scăpat nici el de atacul breslei. După doar două luni de la alegerea sa din 1996, fostul preşedinte a simţit pe propria piele cum este să te afli în “gura” presei. Nemulţumirea sa s-a rezumat doar la exprimarea dezamăgirii şi revoltei faţă de aşa-zisa independenţă.
De la câştigarea mandatului de către Traian Băsescu lucrurile îşi schimbă cursul. Trânta individuală sau colectivă devine arma împotriva ziariştilor. Deşi s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al unor publicaţii şi posturi de televiziune considerate a fi pro-prezidenţiale, Băsescu nu a ezitat să atace cu promptitudine anumiţi ziarişti şi anumite publicaţii. De menţionat este cazul jurnalistei căreia i s-a smuls telefonul şi a fost numită “ţigancă împuţită”. Şi asta pentru faptul că a îndrăznit să-l filmeze cu telefonul. Însă atacul preşedintelui nu se opreşte aici, ultima sa ispravă fiind procesul intentat jurnalistului de la “Cotidianul”. Surpinzător este faptul că articolul publicat este unul dintre cele mai nevinovate dintre cele care i-au fost adresate. Care a fost motivul? Probabil a vrut să le arate jurnaliştilor înainte de campania electorală cine este prima putere în stat, ei fiind abia a patra.
miercuri, 5 noiembrie 2008
vineri, 31 octombrie 2008
Gandhi - cronică de film
Onoarea, ambiţia şi mândria sunt trei termeni cu un caracter puternic. Sunt trei calităţi care pot face dintr-un om, unul robust şi învingător. Filmul „Gandhi” ne arată că orice în lumea asta este posibil şi că un singur om poate doborî un imperiu, Imperiul Britanic, prin bunătate, pasivitate şi credinţă. Gandhi este un om care prin faptele sale a vrut să demonstreze umanităţii că indiferent de statutul, rasa şi credinţa pe care o ai eşti om. Iar acest drept nu-ţi dă voie să fii discriminat de ceilalţi. Acţiunea filmului începe în 1947, când Mahatma Gandhi (Ben Kingsley) este asasinat şi continuă cu evocarea celor mai importante evenimente din viaţa sa.
Primul moment are loc în Africa de Sud, în 1893. Sătul de discriminarea indienilor de către englezi, lucru pe care-l simte şi pe propria piele atunci când este dat jos de la clasa I pentru simplul fapt că este negru, protagonistul se hotărăşte să pună capăt acestei nedreptăţi. Oare o să reuşească să izbească într-o lume atât de crudă şi discriminantă? Scopul său este acum de a uni musulmanii, hinduşii şi sikkhi şi de a-i învăţa să lupte împotriva englezilor. Armele sale nu sunt violenţa şi omorurile aşa cum probabil ne-am fi aşteptat, ci postul negru, acceptarea insultelor, bătăii şi încarcerării. Credinţa la Gandhi este pe primul loc, de aceea putem observa de-a lungul filmului cum rosteşte pasaje din Biblie, cum ar fi: „dacă duşmanul tău te loveşte pe obrazul drept, întoarce şi obrazul stâng” (Noul Testament). Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul, pe Mahatma nu-l interesează batjocura şi bătaia, aşa cum se întâmplă atunci când vrea să ardă paşapoartele persoanelor de culoare pentru a nu fi „altfel” decât europenii.
Curând avocatul devine cunoscut, iar ajutoarele nu întârzie să apară. Englezul Charlie Andrews, un om al bisericii vine tocmai din India pentru a-l ajuta. Credinţa lui Gandhi sporeşte, pentru că „atunci când este vorba despre o cauză nobilă, oamenii par să apară din pământ” . Astfel că în cadrul unei şedinţe, Mahatma împreună cu celelalte minorităţi depun un jurământ în numele Lui Dumnezeu, conform căruia „orice ar fi nu se vor supune legii de a le fi luate amprentele” şi că indiferent dacă vor fi încarceraţi şi amendaţi, englezii nu le vor putea lua niciodată respectul de sine. Protestul pentru îndreptăţire nu întârzie să apară şi toţi participanţii în frunte cu Gandhi sunt arestaţi. Să fie oare acesta sfârşitul? Nici vorbă. Chiar şi aşa nimic nu l-a oprit din drumul său, nici măcar bătaia şi torturarea. Uneori credinţa te întăreşte şi îţi dă forţă să treci peste orice obstacol. Aşa se întâmplă şi cu sensibilul avocat. Crezul său este prea puternic, iar în cele din urmă reuşeşte să convingă şi alţi oameni de însemnătatea acestuia.
În 1915 se hotărăşte să răspândească acest crez şi să lupte împotriva dominaţiei britanice, şi în India. Aici este aşteptat şi văzut ca un “erou”, chiar dacă niciodată nu s-a considerat astfel şi a încercat prin atitudinea şi vestimentaţia sa să fie un simplu indian. Cu toţii ştim că întotdeauna în spatele unui bărbat puternic şi hotărât se află o femeie puternică. Excepţie de la această regulă nu face nici Gandhi, a cărei soţie întrebată de un reporter “cum a putut accepta ruşinea încarcerării ca femeie indiană”, răspunsul acesteia este firesc şi natural: “demnitatea îi cere să-şi urmeze soţul”. Imaginile oferite de film sunt şocante: oameni bătrâni care sunt batjocuriţi de englezi prin confiscarea bunurilor şi segregaţie rasială. În urma ripostării prin nefuncţionarea autobuzelor, trenurilor, pieţelor şi neprezentarea membrilor serviciului civil, Bapu este arestat. Situaţia urmează a fi neplăcută pentru întreaga naţiune: revoltele nu se mai opresc, câţiva civili englezi sunt ucişi, iar armata atacă mulţimile cu pulanele. Să fie oare acesta începutul unui război sângeros? Imaginea în care 1516 de indienii sunt răniţi de armata britanică reprezintă cruzimea şi incapabilitatea de a găsi o cale paşnică. Gandhi este eliberat şi pentru a opri vărsarea de sânge din partea indienilor se hotărăşte să postească “ca penitenţă pentru că am stârnit asemenea sentimente şi nu mă voi opri, până nu se vor opri”. Să aibă un om atâta putere asupra unei mulţimi stârnite? Este incredibil, dar are.
Urmează ca Bapu să-i demonstreze vice-regelui că ordonanţa regelui nu mai face lege în India şi fabrică sare fără autorizaţia acestuia. Englezii pentru moment nu-i dau importanţă. Când văd că la Gandhi vorbele se transformă în fapte şi că merge 240 de mile până la mare cu steagurile “Indiei libere”, protestele englezilor apar imediat. Gandhi este iar închis, însă soţia sa îi continuă munca, sfătuindu-i pe indieni să nu recurgă la violenţă orice ar fi.
Curând Mahatma primeşte o veste mult aşteptată. Este chemat de primul ministru, Ramsay MacDonald, la o conferinţă a întregului Guvern, în Londra, pentru a discuta posibila independenţă a Indiei. După grele încercări, după suferinţa produsă de moartea soţiei sale, Gandhi găseşte puterea de a merge mai departe, de a lua cele mai bune decizii şi de a oferi lumii “o ieşire din nebunie”. Astfel că abia după 30 de ani de luptă continuă cu nedreptatea, batjocura şi dispreţuirea, eroul reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit visul, acela de a vedea o Indie independentă. Încă o dată viaţa ne învaţă că dacă îţi doreşti un lucru cu adevărat, într-o bună zi ţi se va împlini. Important, înainte de toate este să ai răbdare şi credinţă, restul vine de la sine.
Primul moment are loc în Africa de Sud, în 1893. Sătul de discriminarea indienilor de către englezi, lucru pe care-l simte şi pe propria piele atunci când este dat jos de la clasa I pentru simplul fapt că este negru, protagonistul se hotărăşte să pună capăt acestei nedreptăţi. Oare o să reuşească să izbească într-o lume atât de crudă şi discriminantă? Scopul său este acum de a uni musulmanii, hinduşii şi sikkhi şi de a-i învăţa să lupte împotriva englezilor. Armele sale nu sunt violenţa şi omorurile aşa cum probabil ne-am fi aşteptat, ci postul negru, acceptarea insultelor, bătăii şi încarcerării. Credinţa la Gandhi este pe primul loc, de aceea putem observa de-a lungul filmului cum rosteşte pasaje din Biblie, cum ar fi: „dacă duşmanul tău te loveşte pe obrazul drept, întoarce şi obrazul stâng” (Noul Testament). Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul, pe Mahatma nu-l interesează batjocura şi bătaia, aşa cum se întâmplă atunci când vrea să ardă paşapoartele persoanelor de culoare pentru a nu fi „altfel” decât europenii.
Curând avocatul devine cunoscut, iar ajutoarele nu întârzie să apară. Englezul Charlie Andrews, un om al bisericii vine tocmai din India pentru a-l ajuta. Credinţa lui Gandhi sporeşte, pentru că „atunci când este vorba despre o cauză nobilă, oamenii par să apară din pământ” . Astfel că în cadrul unei şedinţe, Mahatma împreună cu celelalte minorităţi depun un jurământ în numele Lui Dumnezeu, conform căruia „orice ar fi nu se vor supune legii de a le fi luate amprentele” şi că indiferent dacă vor fi încarceraţi şi amendaţi, englezii nu le vor putea lua niciodată respectul de sine. Protestul pentru îndreptăţire nu întârzie să apară şi toţi participanţii în frunte cu Gandhi sunt arestaţi. Să fie oare acesta sfârşitul? Nici vorbă. Chiar şi aşa nimic nu l-a oprit din drumul său, nici măcar bătaia şi torturarea. Uneori credinţa te întăreşte şi îţi dă forţă să treci peste orice obstacol. Aşa se întâmplă şi cu sensibilul avocat. Crezul său este prea puternic, iar în cele din urmă reuşeşte să convingă şi alţi oameni de însemnătatea acestuia.
În 1915 se hotărăşte să răspândească acest crez şi să lupte împotriva dominaţiei britanice, şi în India. Aici este aşteptat şi văzut ca un “erou”, chiar dacă niciodată nu s-a considerat astfel şi a încercat prin atitudinea şi vestimentaţia sa să fie un simplu indian. Cu toţii ştim că întotdeauna în spatele unui bărbat puternic şi hotărât se află o femeie puternică. Excepţie de la această regulă nu face nici Gandhi, a cărei soţie întrebată de un reporter “cum a putut accepta ruşinea încarcerării ca femeie indiană”, răspunsul acesteia este firesc şi natural: “demnitatea îi cere să-şi urmeze soţul”. Imaginile oferite de film sunt şocante: oameni bătrâni care sunt batjocuriţi de englezi prin confiscarea bunurilor şi segregaţie rasială. În urma ripostării prin nefuncţionarea autobuzelor, trenurilor, pieţelor şi neprezentarea membrilor serviciului civil, Bapu este arestat. Situaţia urmează a fi neplăcută pentru întreaga naţiune: revoltele nu se mai opresc, câţiva civili englezi sunt ucişi, iar armata atacă mulţimile cu pulanele. Să fie oare acesta începutul unui război sângeros? Imaginea în care 1516 de indienii sunt răniţi de armata britanică reprezintă cruzimea şi incapabilitatea de a găsi o cale paşnică. Gandhi este eliberat şi pentru a opri vărsarea de sânge din partea indienilor se hotărăşte să postească “ca penitenţă pentru că am stârnit asemenea sentimente şi nu mă voi opri, până nu se vor opri”. Să aibă un om atâta putere asupra unei mulţimi stârnite? Este incredibil, dar are.
Urmează ca Bapu să-i demonstreze vice-regelui că ordonanţa regelui nu mai face lege în India şi fabrică sare fără autorizaţia acestuia. Englezii pentru moment nu-i dau importanţă. Când văd că la Gandhi vorbele se transformă în fapte şi că merge 240 de mile până la mare cu steagurile “Indiei libere”, protestele englezilor apar imediat. Gandhi este iar închis, însă soţia sa îi continuă munca, sfătuindu-i pe indieni să nu recurgă la violenţă orice ar fi.
Curând Mahatma primeşte o veste mult aşteptată. Este chemat de primul ministru, Ramsay MacDonald, la o conferinţă a întregului Guvern, în Londra, pentru a discuta posibila independenţă a Indiei. După grele încercări, după suferinţa produsă de moartea soţiei sale, Gandhi găseşte puterea de a merge mai departe, de a lua cele mai bune decizii şi de a oferi lumii “o ieşire din nebunie”. Astfel că abia după 30 de ani de luptă continuă cu nedreptatea, batjocura şi dispreţuirea, eroul reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit visul, acela de a vedea o Indie independentă. Încă o dată viaţa ne învaţă că dacă îţi doreşti un lucru cu adevărat, într-o bună zi ţi se va împlini. Important, înainte de toate este să ai răbdare şi credinţă, restul vine de la sine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
