Uneori

Tatuajul, propria poveste

2009-10-08T04:03:00.000-07:00

Câţi dintre tinerii de azi nu găsesc că e cool să-şi facă un tatuaj, ferm convinşi că ţin astfel pasul cu moda timpului. Indiferent de dimensiuni, tatuajele au depăşit de mult graniţa kitshului devenind artă. Inscripţiile pe piele şi autoprovocarea cicatricilor au devenit o tradiţie puternic încărcată simbolic, reprezentând fie statul social, fie apartenenţa la un anumit grup sau starea de doliu. Astfel că dacă eşti tatuat nu eşti neapărat catalogat ca „puşcăriaş” sau „băiatul de după blocuri”. Părăsirea de către iubită, moartea „fratelui”, găsirea iubirii sau trecerea examenului de bac cu brio sunt doar câteva motive pentru a-ţi marca trupul.

Cum să fii liderul grupului pe care îl conduci în suburbiile oraşului dacă nu ai un tatuaj? Sau cum să fii „jmecher” dacă nu ai pe braţ un cap de mort? Sunt doar câteva situaţii des întâlnite, însă ele pot continua. Nu de multe ori părinţii rămân şocaţi când îşi văd copilul marcat în anumite părţi ale corpului cu diferite inscripţii. „Arăţi ca un vagabond” este replica lor, în loc să-şi întrebe copilul despre ce l-a determinat să recurgă la acest gest. În România, apar tot mai des programe care se ocupă de problemele ce determină statutul social, gradul de autorealizare şi perspectivele tinerilor în societate – sănătatea lor, dezvoltarea şi capacitatea de participare, implicare în soluţionarea propriilor probleme. Şi totuşi în ciuda acestor programe, tatuajele continuă să şocheze. Mai nou şi în cazul vedetelor. Adrian Mutu a considerat că e bine să-şi exprime iubirea faţă de soţie prin tatuarea braţului cu numele acesteia. Angelina Jolie este una din cele mai "hot" femei ale planetei, iar tatuajele sale reprezintă “cireaşa de pe tort”. Lista continuă. Cei care vor să renunţe la vechiul tatuaj permanent au două variante: să-l înlocuiască printr-un altul sau să-l elimine cu ajutorul laserului, însă în acest ultim caz se pot alege cu o cicatrice urâtă.

Cu cât tatuajul este mai mare şi mai colorat, cu atât eşti mai emancipat. Aşa că vopseaua contează şi ea, preţul nu mai contează. Au părinţii sau fraierii bani. Dacă eşti pasăre de noapte te poţi considera fericit. De ceva vreme tatuajele ultraviolete fac furori în cluburi. Nu se văd ziua, ci numai noaptea la lumina reflectoarelor sau laserelor din discoteca.

Sărăcia bat-o vina

2009-10-05T13:58:00.000-07:00

Zilnic vezi cum îţi trece viaţa şi nu ai cum să te bucuri de plăcerile ei. De ce? E simplu: lipsa banilor, un subiect destul de discutabil în această Românie penurie. Pe unde mergi te loveşti de ceva pe care vrei să-l cumperi. Eşti hotărât să-l iei, dar când deschizi portofelul, privirea ţi se întunecă şi pleci mai departe. De multe ori decât să-ţi faci sânge rău, mai bine nu mai ieşi din casă. Dacă nu-s bani ce să căutăm prin magazine. Răbdăm, că doar pe noi, românii, ne-a înzestrat bunul Dumnezeu şi perioada nu demult apusă a comunismului cu multă răbdare. Dar până când să şi înduri? Simţi cum punga stomacală îţi sare din ţâţâni, iar privirea ţi se înfundă în hău. „Ce ne facem?”, o întrebare des rostită în casele oamenilor. Guvernul ne adresează doar promisiuni. Fiecare ban trebuie utilizat cu grijă. Cu mare grijă că dacă apuci să consumi din leafa de mâine ce te faci? Stai şi rabzi până în ziua următoare. Nici societatea nu încurajează. Deschizi televizorul şi îi auzi vorbind doar despre criza economică. Încotro să apuci atunci? Copiii nici nu îndrăzneşti să-i scoţi prin oraş sau să-i duci prin magazine. Cum văd ceva se pun pe chirăit şi se tăvălesc pe jos până le iei ce vor. Cumpărăturile se fac cu iscusinţă. De obicei de la buticuri că nu ai destul curaj să intri în hipermarketuri. Sunt prea multe sortimente şi eşti dispus unui pericol mare de a cheltui mai mult decât ţi-ai propus. Zilele trecute mi-a fost dat să întâlnesc într-un supermarket o bătrânică. O tot vedeam că stă ca la rugăciune în faţa căruciorului cu produse şi nu înţelegeam de ce. Ce credeţi? Sărmana îşi calcula câţi bani costă ce a cumpărat şi se uita cât are în portofel. E trist să vezi asemenea lucruri. Dar asta e realitatea. Până la urmă în România putem trăi şi gratis.

Captiv e dorul de acasă

2009-05-27T05:26:00.000-07:00

Ordine, disciplină, privare de libertate. La poarta clădirii un aer de securitate mă păleşte şi mă trezeşte din visul adolescentin. O femeie sobră, brunetă, cu haine închise mă controlează cu detectorul ca pe o delicventă. Teama şi emoţia îmi pătrund în suflet. Curiozitatea creşte. Simt o luptă interioară aşa cum nu am mai simţit până acum. O clădire înaltă, cu ferestre înalte, cu gratii groase şi ruginite îşi lasă amprenta pe pupila ochiului. Geamurile sunt ticsite de rafturi pline de borcane şi mâncare. Din când în când, o privire rătăcită îşi face apariţia printre maldărul de lucruri. Un ofiţer îi face observaţie să-şi vadă de treaba lui. Nu văd decât uniforme. Curtea ar fi şi ea bântuită de pustietate, dacă câţiva oameni n-ar repara nişte maşini. Şi acum îmi amintesc cu uimire imaginea din interiorul penitenciarului cu Regim de Maximă Securitate din Timişoara. Locul care a însemnat pentru Gabriel Sorin Popa a doua şansă, deşi viaţa nu-i rezerva prea multe.
Paşii îmi sunt călăuziţi spre secţia VIII, locul în care voi face cunoştiinţă cu „el”. Urc un etaj şi imediat intru în Clubul Deţinuţilor şi....îl întâlnesc. În faţă mi se înfăţişează un om cu privirea pierdută, cu o siluetă slăbuţă, cu ochii mici şi căprui. Îmbrăcămintea albă, capul ras şi faţa proaspăt bărbierită mă fac să cred că am în faţă un om curat... fizic vorbind.
Acum şase ani păşea pe porţile penitenciarului cu gândul că viaţa ia sfârşit pentru el, că viaţa nu mai are nicio valoare. Intrase aici pentru că beat şi drogat îşi înjunghiase partenerul la un joc de cărţi. Închisoarea avea astfel să-i fie casă pentru 23 de ani. Departe de cei dragi, de soţie şi de cele două fiice, Gabriel hotărăşte să divorţeze pentru a-şi lăsa consoarta să-şi vadă de viaţă şi de a-şi construi un viitor alături de un om liber. În urma sa rămân două fiice, care aveau să crească fără tată. Scârbit de lumea exterioară decide să rupă orice legătură cu „cunoştinţele” de afară, primind vizite doar de la fosta soţie şi de la fiica mai mică, Roxana.
De când a intrat aici activitatea lui zilnică este ca o rutină, ca o bandă care după ce se termină o pui iar. Se trezeşte la 7.00-7.20, la 8 se deschid porţile şi până la 12.00 trage de fiare pentru a face muşchi. Între 12.00 şi 14.00 ia prânzul, la 19.00 e apelul, iar la 22.00 serveşte cina. În închisoare nu a reuşit să se apropie de nimeni, pentru el „oamenii sunt cele mai periculoase animale, iar fiecare are câte o mască”.
Deşi ştie că mai are de stat 11 ani şi 8 luni în acest loc rupt de realitatea exterioară, Gabriel niciodată nu s-a gândit la sinucidere. Mintea nu l-a trădat, însă prietenii da. Cu privirea dusă un colţ al încăperii, cu mâinile strânse mărturiseşte că a mai fost închis de trei ori: pentru bătaie şi complice la furt. Pentru el închisoarea este un loc cunoscut, o „pensiune” unde îşi petrecuse o parte din viaţă. „ Regret ce-am făcut. Singurul vinovat sunt eu... anturajul m-a stricat”. Pentru complice la furt a fost acuzat pe nedrept, menţionează el, iar acest lucru l-a înrăit, i-a sădit în suflet ranchiuna şi răzbunarea. Cu ochii fixaţi spre mine spune că sistemul de reeducare din penitenciar l-a schimbat. „Sunt un optimist convins”. Simt cum sufletul i se deschide.
Nu de multe ori pentru a trăi mai bine a fost nevoit să se bată. Şi nu o dată, nici de două ori, ci de n ori. Principiul după care merge Gabriel sună astfel: „Contează felul cum te respecţi tu însuţi. Numai aşa vei fi respectat”. Din 2006 nu s-a mai bătut cu nimeni, iar dacă va fi nevoit să o facă nu va ezita. Observ că nu suportă să-i fie călcat în picioare orgoliul de bărbat.
Tot în acest loc uitat de lume îşi descoperă şi un talent ascuns, acela de a scrie poezii. Ajutat de domnul Bâlă, Gabriel scrie o carte, Captiv e dorul de acasă. Este pentru prima dată când iese din închisoare şi merge la un vernisaj în Piaţa Unirii, pentru a-şi prezenta capodopera vieţii sale. Şi acum îi simt claritatea vocii cu care îmi povestea şi bucuria de pe buzele subţiri. Face parte din cercul de literatură şi, din când în când, scrie în revista lunară a penitenciarului.
Credea că până va ieşi de aici, dragostea este un subiect închis pentru el. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, într-o zi norocul îi surâde. O întâlneşte pe „ea” şi după numai opt luni hotărăsc să-şi unească destinele. El încă pare pesimist în privinţa asta. „Ea are 25 de ani, nu conştientizează faptul că eu mai am de stat aici pentru o lungă perioadă”. Privirea îmi spune altceva. Sclipirea din cei doi ochi căprui spune altceva. Este o sclipire pe care o vezi doar la un adolescent îndrăgostit.
Probabil vă întrebaţi la ce se gândeşte un om care ştie că trebuie să stea închis atâţia ani. După şase ani, el are speranţa că într-o zi va ieşi de aici şi îşi va întemeia o familie. Cred că optimismul este singurul lucru care-l mai ţine viu. Şi totuşi mă întreb, oare ar mai recurge la vreun gest necugetat după ce a văzut cât de preţioasă este libertatea? Mă depărtez de el cu fizicul, însă gândul îmi rămâne acolo. Aş vrea să mai rămân, să mai aflu cum a cunoscut-o pe „ea”. Însă timpul trece, la fel ca şi nisipul din clepsidră... Tic, tac, tic, tac... Cât de frumoasă este libertatea!

Habla con ella- cronică de film

2009-02-04T01:54:00.000-08:00

Iubirea şi cuvântul, două arme care ne învaţă să luptăm împotriva singurătăţii, morţii şi nebuniei. Mereu ne întrebăm de ce-am fi în stare pentru iubire? Să ucidem, să fugim sau să căutăm soluţii pentru a o păstra? Pelicula “Habla con ella” ne învaţă că iubirea nu are limite şi că trebuie să dai totul pentru a avea parte de ea. Tot aici urmărim povestea a doi oameni, pe care destinul îi învaţă ce este durerea de a nu-ţi fi împărtăşită iubirea.
Filmul debutează cu întâlnirea dintre Marco – un scriitor de vreo patruzeci de ani – şi Benigno – un infirmier tânăr. Sunt doi oameni pe care destinul îi aşează unul lângă altul la un spectacol. Emoţionat de semnificaţiile scenetei în care două femei se plimbă inconştiente printre mese şi scaune de lemn, Marco începe să plângă. Lacrimile îl impresionează şi pe Benigno care ar vrea să-i vorbească, dar renunţă.
Cine nu crede în destin cu siguranţă că până la finele filmul va crede. Să vedeţi şi de ce. După patru luni, cei doi se întâlnesc într-o clinică particulară, unde Benigno lucrează ca infirmier. Întâmplarea face ca pe cei doi să-i lege un lucru acum: imposibilitatea de a-i fi împărtăşită dragostea de către partener. Marco se află aici pentru că iubita sa, Lydia, toreador de performanţă fusese împunsă de coarnele unui taur şi este în comă. Benigno îngrijeşte şi el o altă femeie aflată în comă. Este vorba de Alicia, o tânără studentă la balet. Începutul prieteniei dintre cei doi bărbaţi începe într-o zi, când Marco hotărăşte să intre în salonul Aliciei. Benigno profită de moment şi îi vorbeşte.
Între pereţii acestei clinici aflăm poveşti uimitoare, cu suişuri şi coborâşuri, în care trecutul se împleteşte cu prezentul şi viitorul. Astfel descoperim ce se află dincolo de devotamentul lui Benigno pentru Alicia, căreia i se vorbeşte, fiindcă “vorbitul este esenţial într-o relaţie” şi i se face masaj cu diverse loţiuni doar “pentru a rămâne exact aşa cum era înainte să vină aici”. Pentru acesta totul începe în faţa ferestrei sale, de unde zilnic o privea pe Alicia cum face balet. Căuta doar un motiv pentru a-i vorbi şi într-o zi l-a găsit: portofelul pierdut de aceasta. Urmează momente grele pentru tânărul infirmier, pentru că “iubita” sa nu mai apare. În cele din urmă aflăm că fusese lovită de o maşină, într-o zi ploioasă. De atunci, timp de patru ani, Benigno i s-a dedicate trup şi suflet doar Aliciei.
Şi povestea lui Marco este impresionantă. După ce vede o emisiune unde este invitată Lydia, scriitorul se apropie de aceasta cu pretextul de a-i face un portret “pentru rubrica de duminică a revistei El Pais”. Scopul său este însă de a afla despre relaţia toreadoarei cu Nino Valencia, fostul iubit al acesteia. Destinul face ca peste câteva luni cei doi să devină un cuplu. Marco îi vorbeşte Lydiei şi despre fosta sa iubire, pentru că era un lucru care nu-i dădea pace femeii. Într-o zi înainte să intre în arenă, Lydia îi mărturiseşte lui Marco că după are să-i spună ceva important. Lucrul acesta rămâne un mister pentru Marco ceva vreme până când Nino Valencia lângă patul femeii îi spune că urma să se căsătorească cu ea. Scriitorul se hotărăşte să plece departe pentru a-şi face nişte scrieri, păstrând însă legătura cu Benigno. În tot acest timp acesta din urmă îşi continuă “relaţia” cu Alicia, care rămâne însărcinată. Lydia se stinge, iar infirmierul este închis acum pentru violul comis asupra balerinei. Marco rămâne acum singurul său sprijin. Descoperim că după ce naşte un copil mort, Alicia îşi revine, iar acest lucru îi este ascuns lui Benigno. Nesuportând durerea de a sta departe de persoana iubită, spitaliotul decide să “evadeze” cu ajutorul pastilelor Valium 5 ”când încă mai plouă şi acesta este un semn bun/ când Alicia a avut accidentul ploua la fel…”.
Finalul filmului este surprinzător şi ne arată încă o dată că destinul există. Marco şi Alicia se întâlnesc la un spectacol şi o nouă poveste de iubire pare că îşi are începutul.

Elixirul tinereţii veşnice nu este compensat încă!

2008-12-12T10:24:00.000-08:00

Luna decembrie. Încă puţin şi vom vedea cum va mai trece un an... Cu tristeţe? Unii nu îşi vor da seama, însă alţii vor simţi cum teama de a nu îmbătrâni le curge prin vene.
Elixirul tinereţii veşnice, un medicament pe care îl aşteptăm de când ne naştem. Îl căutăm mereu în dragoste, în inimă, în cosmetice promovate de mari branduri. Suntem fascinaţi de privirile celor care ne mângâie trupul fraged şi desfătat. Ajungem să credem că acesta nu are preţ şi că odată găsit, merită totul. Atracţia pentru bărbaţi sau femei în floarea vârstei este tot mai mare, pentru că ei ne fac să simţim şi să mirosim parfumul tinereţii. „Mi s-a întâmplat des să văd cupluri cu diferenţe mari de vârstă. De fapt văd acest lucru zilnic. Sunt însurat cu o femeie cu 10 ani mai tânără decât mine şi mărturisesc că niciodată nu am simţit această diferenţă. Ador copilăriile şi romantismul ei. Poate că acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au atras la ea. Gesturile şi rigoarea partenerilor tineri ne aduc aminte de vremurile bune şi ne fac să uităm de durerea reumatismului”, spune Marian P., muncitor.
Fiecare dimineaţă este un chin, o realitate dureroasă. Să vedem cum părul cel des şi lung devine tot mai alb şi rar, iar faţa fină şi întinsă ni se cutează pe zi ce trece este un adevărat blestem. Am da orice pentru a bea din poţiunea Afroditei şi să avem din nou chipul adolescentin. Operaţiile estetice şi saloanele de înfrumuseţare devin tot mai des soluţia tinereţii. Recurgem la ele nebăgând în seamă frica, riscul şi durerea. Vrem ca oglinda să ne fie prietenă, nu ceva de care să fugim. La acest lucru m-am gândit când am intrat într-una din aceste zile într-o farmacie. Aici Ana mi-a spus că zilnic este întrebată despre vitamine, remedii împotriva căderii părului şi creme pentru riduri. „Observ că îmbătrânirea este o adevărată problemă. Lucrul acesta este molipsitor şi la mine. Am 45 de ani şi aş da orice să am iar 20”. Cele mai vândute sunt vitaminele C şi E. Vitamina E protejează celulele şi previne deteriorarea enzimelor asociate cu celule, iar vitamina C este responsabilă pentru rezistenţa şi elasticitatea pielii. Folosite regulamentar pe lângă alte creme antirid dau rezultate surprinzătoare şi te ajută să stopezi anumite semne ale vârstei. Ana este de părere că până la urmă totul ţine şi de starea noastră de spirit.
Ni se întâmplă ca nici această mască creată să nu ne ajute şi să nu ne mulţumească, pentru că anual observăm cum viaţa ni se scurge printre degete şi nu avem cum s-o oprim.Tânjim să simţim fiorul sărutării buzelor şi întâiul amor sub clar de lună. Adorăm aroma vinului roşu pentru că ne induce pasiune şi desfătare sufletească, dar mirosul naftalinei ne face să fugim, fiindcă este asociat bătrâneţii.
Nici norocul nu este de partea noastră. Deşi ştiinţa a cheltuit bani şi ani mulţi pentru găsirea elixirului, acesta nu a fost descoperit. Ideea de a opri „timpul” în loc nu este exclusă, iar încercările oamenilor le vedem zi de zi la televizor, la radio, în reviste şi broşuri speciale. „Este o adevărată plăcere să folosim creme pentru piele care ne promit o piele fină şi fără riduri, dar din nefericire de cele mai multe ori rămânem doar cu portofelele goale”, spune Maria, asistentă. Mereu îmi revine în minte întrebarea: oare există acest elixir al tinereţii veşnice? Sau este doar un lucru creat în subconştientul nostru? Nu ştiu. Poate cheia elixirul este răbdarea şi încrederea în tine. Un lucru este cert: avem la dispoziţie toată viaţa pentru a-l descoperi.

2008-12-10T02:03:00.000-08:00

Băsescu muşcă din jurnalişti şi schimbă placa. Dentară

Se pare că lui Băsescu îi stă mai bine ca primar al capitalei. Motivul? Pentru că, odată cu numirea sa ca preşedinte, Robin Hood al României a dus şi duce o luptă continuă cu presa.
Să fie presa prea dură? Sau şeful statului este exagerat? Răspunsul poate îl vom găsi în comparaţia dintre cei trei muschetari ai ţării de după Revoluţie: Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Primul s-a bucurat pentru scurt timp de răsfăţul presei care a crezut că odată cu ieşirea de sub dominaţia comunismului o să poată spune orice şi oricum. Nici în al doilea mandat nu a avut o relaţie prea bună cu gazetarii care îi urmăreau fiecare pas. Protestul faţă de aceştia? Interzicerea la conferinţele de la Cotroceni a doi jurnalişti. Emil Constantinescu, un om care nu a scăpat nici el de atacul breslei. După doar două luni de la alegerea sa din 1996, fostul preşedinte a simţit pe propria piele cum este să te afli în “gura” presei. Nemulţumirea sa s-a rezumat doar la exprimarea dezamăgirii şi revoltei faţă de aşa-zisa independenţă.
De la câştigarea mandatului de către Traian Băsescu lucrurile îşi schimbă cursul. Trânta individuală sau colectivă devine arma împotriva ziariştilor. Deşi s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al unor publicaţii şi posturi de televiziune considerate a fi pro-prezidenţiale, Băsescu nu a ezitat să atace cu promptitudine anumiţi ziarişti şi anumite publicaţii. De menţionat este cazul jurnalistei căreia i s-a smuls telefonul şi a fost numită “ţigancă împuţită”. Şi asta pentru faptul că a îndrăznit să-l filmeze cu telefonul. Însă atacul preşedintelui nu se opreşte aici, ultima sa ispravă fiind procesul intentat jurnalistului de la “Cotidianul”. Surpinzător este faptul că articolul publicat este unul dintre cele mai nevinovate dintre cele care i-au fost adresate. Care a fost motivul? Probabil a vrut să le arate jurnaliştilor înainte de campania electorală cine este prima putere în stat, ei fiind abia a patra.

LEONARD COHEN-My secret life

2008-11-05T08:48:00.000-08:00

Gandhi - cronică de film

2008-10-31T02:22:00.000-07:00

Onoarea, ambiţia şi mândria sunt trei termeni cu un caracter puternic. Sunt trei calităţi care pot face dintr-un om, unul robust şi învingător. Filmul „Gandhi” ne arată că orice în lumea asta este posibil şi că un singur om poate doborî un imperiu, Imperiul Britanic, prin bunătate, pasivitate şi credinţă. Gandhi este un om care prin faptele sale a vrut să demonstreze umanităţii că indiferent de statutul, rasa şi credinţa pe care o ai eşti om. Iar acest drept nu-ţi dă voie să fii discriminat de ceilalţi. Acţiunea filmului începe în 1947, când Mahatma Gandhi (Ben Kingsley) este asasinat şi continuă cu evocarea celor mai importante evenimente din viaţa sa.
Primul moment are loc în Africa de Sud, în 1893. Sătul de discriminarea indienilor de către englezi, lucru pe care-l simte şi pe propria piele atunci când este dat jos de la clasa I pentru simplul fapt că este negru, protagonistul se hotărăşte să pună capăt acestei nedreptăţi. Oare o să reuşească să izbească într-o lume atât de crudă şi discriminantă? Scopul său este acum de a uni musulmanii, hinduşii şi sikkhi şi de a-i învăţa să lupte împotriva englezilor. Armele sale nu sunt violenţa şi omorurile aşa cum probabil ne-am fi aşteptat, ci postul negru, acceptarea insultelor, bătăii şi încarcerării. Credinţa la Gandhi este pe primul loc, de aceea putem observa de-a lungul filmului cum rosteşte pasaje din Biblie, cum ar fi: „dacă duşmanul tău te loveşte pe obrazul drept, întoarce şi obrazul stâng” (Noul Testament). Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul, pe Mahatma nu-l interesează batjocura şi bătaia, aşa cum se întâmplă atunci când vrea să ardă paşapoartele persoanelor de culoare pentru a nu fi „altfel” decât europenii.
Curând avocatul devine cunoscut, iar ajutoarele nu întârzie să apară. Englezul Charlie Andrews, un om al bisericii vine tocmai din India pentru a-l ajuta. Credinţa lui Gandhi sporeşte, pentru că „atunci când este vorba despre o cauză nobilă, oamenii par să apară din pământ” . Astfel că în cadrul unei şedinţe, Mahatma împreună cu celelalte minorităţi depun un jurământ în numele Lui Dumnezeu, conform căruia „orice ar fi nu se vor supune legii de a le fi luate amprentele” şi că indiferent dacă vor fi încarceraţi şi amendaţi, englezii nu le vor putea lua niciodată respectul de sine. Protestul pentru îndreptăţire nu întârzie să apară şi toţi participanţii în frunte cu Gandhi sunt arestaţi. Să fie oare acesta sfârşitul? Nici vorbă. Chiar şi aşa nimic nu l-a oprit din drumul său, nici măcar bătaia şi torturarea. Uneori credinţa te întăreşte şi îţi dă forţă să treci peste orice obstacol. Aşa se întâmplă şi cu sensibilul avocat. Crezul său este prea puternic, iar în cele din urmă reuşeşte să convingă şi alţi oameni de însemnătatea acestuia.
În 1915 se hotărăşte să răspândească acest crez şi să lupte împotriva dominaţiei britanice, şi în India. Aici este aşteptat şi văzut ca un “erou”, chiar dacă niciodată nu s-a considerat astfel şi a încercat prin atitudinea şi vestimentaţia sa să fie un simplu indian. Cu toţii ştim că întotdeauna în spatele unui bărbat puternic şi hotărât se află o femeie puternică. Excepţie de la această regulă nu face nici Gandhi, a cărei soţie întrebată de un reporter “cum a putut accepta ruşinea încarcerării ca femeie indiană”, răspunsul acesteia este firesc şi natural: “demnitatea îi cere să-şi urmeze soţul”. Imaginile oferite de film sunt şocante: oameni bătrâni care sunt batjocuriţi de englezi prin confiscarea bunurilor şi segregaţie rasială. În urma ripostării prin nefuncţionarea autobuzelor, trenurilor, pieţelor şi neprezentarea membrilor serviciului civil, Bapu este arestat. Situaţia urmează a fi neplăcută pentru întreaga naţiune: revoltele nu se mai opresc, câţiva civili englezi sunt ucişi, iar armata atacă mulţimile cu pulanele. Să fie oare acesta începutul unui război sângeros? Imaginea în care 1516 de indienii sunt răniţi de armata britanică reprezintă cruzimea şi incapabilitatea de a găsi o cale paşnică. Gandhi este eliberat şi pentru a opri vărsarea de sânge din partea indienilor se hotărăşte să postească “ca penitenţă pentru că am stârnit asemenea sentimente şi nu mă voi opri, până nu se vor opri”. Să aibă un om atâta putere asupra unei mulţimi stârnite? Este incredibil, dar are.
Urmează ca Bapu să-i demonstreze vice-regelui că ordonanţa regelui nu mai face lege în India şi fabrică sare fără autorizaţia acestuia. Englezii pentru moment nu-i dau importanţă. Când văd că la Gandhi vorbele se transformă în fapte şi că merge 240 de mile până la mare cu steagurile “Indiei libere”, protestele englezilor apar imediat. Gandhi este iar închis, însă soţia sa îi continuă munca, sfătuindu-i pe indieni să nu recurgă la violenţă orice ar fi.
Curând Mahatma primeşte o veste mult aşteptată. Este chemat de primul ministru, Ramsay MacDonald, la o conferinţă a întregului Guvern, în Londra, pentru a discuta posibila independenţă a Indiei. După grele încercări, după suferinţa produsă de moartea soţiei sale, Gandhi găseşte puterea de a merge mai departe, de a lua cele mai bune decizii şi de a oferi lumii “o ieşire din nebunie”. Astfel că abia după 30 de ani de luptă continuă cu nedreptatea, batjocura şi dispreţuirea, eroul reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit visul, acela de a vedea o Indie independentă. Încă o dată viaţa ne învaţă că dacă îţi doreşti un lucru cu adevărat, într-o bună zi ţi se va împlini. Important, înainte de toate este să ai răbdare şi credinţă, restul vine de la sine.